Originea și istoria covoarelor orientale

Cumpărarea unui covor oriental nu înseamnă doar adăugarea unui element decorativ estetic în locuința dumneavoastră, ci și păstrarea unei tradiții care datează din zorii istoriei omenirii. Istoricii și arheologii au cercetat îndelung momentul și locul unde au fost realizate primele covoare. Unii experți consideră că Egiptul antic a fost locul de naștere al confecționării covoarelor, în timp ce alții indică China sau civilizația mayașă. Există, de asemenea, părerea conform căreia aceste culturi diferite au început să confecționeze covoare în mod independent, însă aproximativ în aceeași perioadă. Deși nu a existat nicio legătură directă între ele, toate au fost motivate de aceeași nevoie fundamentală: dorința de confort și căldură.

Primele covoare erau simple obiecte utilitare, care s-au dovedit a fi mult mai confortabile decât pieile brute de animale. Cu toate acestea, fabricarea lor a prezentat o serie de provocări, întrucât arta țesutului a necesitat instrumente și tehnici mai sofisticate. Deși considerentele estetice puteau fi secundare la începuturi, a devenit rapid evident că oamenii au căutat să își înfrumusețeze împrejurimile de-a lungul mileniilor. Picturile rupestre oferă dovezi clare ale dorinței umane pentru expresie artistică și frumusețe estetică încă din timpuri imemoriale. Se crede că primele covoare decorate au fost inspirate de picturile rupestre care reprezentau scene de vânătoare, animale sau chiar figuri umane. Aceste reprezentări nu doar că sporeau frumusețea covoarelor, ci spuneau și o poveste despre stilul de viață și cultura celor care le dețineau.

Această măiestrie decorativă și meșteșugărească a definit dintotdeauna caracterul covoarelor orientale, care nu sunt doar obiecte funcționale, ci și piese de artă și istorie cu o valoare aparte. Astăzi, atunci când alegem un covor oriental, achiziționăm de fapt un obiect ce întruchipează tradițiile meșteșugărești ale trecutului, răspunzând totodată cerințelor estetice ale prezentului. Această combinație unică conferă covoarelor orientale un caracter atemporal, menținându-le căutate și apreciate în întreaga lume.

Istoria covoarelor orientale

Istoria covoarelor orientale datează din timpuri îndepărtate, iar referințe la acestea pot fi găsite în numeroase surse literare și istorice. Una dintre cele mai timpurii mențiuni apare în Vechiul Testament, însă covoarele au jucat un rol important și în literatura greacă clasică. Iliada lui Homer și piesele lui Eschil vorbesc, de asemenea, despre aceste meșteșuguri fascinante. Într-una dintre piesele lui Eschil, de exemplu, Clitemnestra, soția lui Agamemnon, așterne un covor elaborat în fața soțului ei atunci când acesta se întoarce de la război. Deși Agamemnon se opune inițial, spunând că un astfel de lux este demn doar de zei, în cele din urmă pășește pe țesătura bogat decorată. Astfel de pasaje sugerează că, deja în jurul anului 500 î.Hr., covoarele erau considerate obiecte extrem de apreciate și valoroase.

„Ce lux, și cât de mare este rușinea mea acum. Dacă ruinez acest textil țesut, care valorează cât argintul și comoara.”

Cel mai vechi covor cunoscut care a supraviețuit în întregime este celebrul covor Pazyryk, descoperit în Munții Altai din Siberia. Acest artefact unic a fost recuperat din mormântul unei prințese scitice, unde s-a păstrat de-a lungul timpului datorită tehnicii de țesere pe o bază din lână și păr de cămilă. Nobilimea antică avea obiceiul de a lua cu ea tot ceea ce ar fi putut fi necesar în viața de apoi, astfel că acest covor făcea parte dintr-un ansamblu funerar. Cu toate acestea, mormântul a fost jefuit ulterior și, din motive necunoscute, covorul a fost lăsat în urmă.

În mod paradoxal, acest jaf a contribuit la conservarea piesei, deoarece apa care s-a infiltrat în mormânt a înghețat și a conservat materialul textil, care a rămas intact până în anul 1947, când a fost excavat de arheologii sovietici.

Detaliile uimitoare și gradul ridicat de sofisticare al covorului Pazyryk sugerează că arta țesutului covoarelor fusese deja dezvoltată cu mult înainte de momentul producerii sale. Deși Pazyryk este cel mai vechi covor oriental cunoscut, fragmente mici de covoare au fost descoperite și în alte regiuni, în principal în Orientul Apropiat și în Orientul Mijlociu. Aceste fragmente reprezintă dovada unei tradiții îndelungate de fabricare a covoarelor, însă, din cauza faptului că majoritatea covoarelor sunt realizate din lână, multe dintre ele nu au supraviețuit ravagiilor timpului.

O altă descoperire remarcabilă provine din Egipt, unde textile din in au fost găsite în mormântul lui Cah. Aceste țesături, care probabil au fost folosite ca fețe de pat, datează din jurul anului 1500 î.Hr., precedând covorul Pazyryk cu aproximativ o mie de ani. În plus față de Egiptul antic, mai multe culturi din Orientul Apropiat și din Orientul Mijlociu aveau tradiții textile bogate. Creștinii copți, de exemplu, au realizat covoare descoperite în Egipt și Nubia, datând din perioada secolelor VI - IX.

În Evul Mediu, producția de covoare turcești a jucat un rol semnificativ. Între secolele XII și XIV, turcii selgiucizi au creat adevărate capodopere, considerate parte integrantă a tradiției artistice islamice. În aceeași perioadă, maurii erau renumiți pentru covoarele lor, în special cele realizate în Spania în secolele XIV și XV. Covoarele asociate cu cultura islamică au îmbogățit considerabil moștenirea covoarelor orientale, prin finețea execuției și complexitatea desenelor.

Deși nu s-a păstrat niciun covor oriental complet anterior dinastiei Safavide (secolul al XVI-lea), fragmentele provenite din perioadele anterioare oferă o perspectivă valoroasă asupra istoriei lungi și bogate a artei țesutului covoarelor. Aceste piese antice stau mărturie frumuseții atemporale a meșteșugului, semnificației sale culturale și istorice, precum și aspirațiilor estetice ale umanității.

Cel mai faimos covor oriental istoric

Unul dintre cele mai faimoase covoare orientale istorice este covorul Ardabil, aflat în prezent în colecția Muzeului Victoria și Albert din Londra. Acesta are o istorie remarcabilă: a ajuns în Anglia în anul 1873, după ce una dintre cele două piese pereche, aproape complet uzată, a fost selectată pentru restaurare. Celălalt covor a fost sacrificat în mod deliberat, pentru ca piesa aleasă să poată fi restaurată corespunzător. Chiar și muzeul nu a putut acoperi singur costurile uriașe ale restaurării, motiv pentru care a fost lansat un apel public internațional.

Fondurile strânse au făcut posibilă restaurarea, rezultând astfel covorul impresionant care poate fi admirat și astăzi, având o lungime de peste 10 metri și o lățime de 7 metri.

Unicitatea covorului Ardabil nu constă doar în dimensiunile sale impresionante, ci și în inscripția care îi menționează creatorul și include un vers poetic:

„Casa ta este singurul meu refugiu în lume. Singurul meu refugiu este la ușa ta. Aceasta este opera unui umil slujitor, Maksud din Kashan, în anul 946.”

Potrivit calendarului gregorian, această dată corespunde anilor 1539-1540, în timpul domniei lui Tahmasp Shah, cunoscut drept un important protector al artei țesutului covoarelor. Alte fragmente atribuite covorului Ardabil, provenite din timpul lui Tahmasp Shah cel Tânăr, se află în prezent în colecția Muzeului J. Paul Getty din Los Angeles.

Nu toate covoarele istorice au supraviețuit posterității. Un exemplu celebru, cunoscut însă doar din legende, este Covorul Primăverii din palatul regilor sasanizi. Acest covor monumental a fost comandat de regele persan Khosrau I, în timpul domniei sale (531-579). Opera de artă, de proporții colosale, măsura peste 100 de metri lungime și 30 de metri lățime și înfățișa o grădină luxuriantă. În Persia aridă, grădinile aveau o semnificație deosebită, iar acest covor reflecta bogăția lor, fiind împodobit cu flori din pietre prețioase, fructe și modele țesute cu fir de aur. Legenda spune că regele obișnuia să se plimbe pe covor în timpul liber, admirând frumusețea și detaliile capodoperei.

Din păcate, Covorul Primăverii nu a supraviețuit. În anul 641, Imperiul Sasanid a fost cucerit de arabi, iar una dintre cele mai mari comori ale palatului, acest covor, a fost tăiat și împărțit ca pradă de război. Această soartă este cu atât mai dureroasă pentru iubitorii de covoare orientale, deoarece valoarea artistică și istorică a Covorului Primăverii era inestimabilă.

Arta țesutului covoarelor orientale a înflorit, însă, cu mult înainte de apariția culturii islamice. Până în secolul al VII-lea, fabricarea covoarelor devenise deja o tradiție consacrată în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, cu o istorie de cel puțin două milenii. Odată cu apariția islamului, această artă a primit un nou impuls: triburile războinice ale imperiului islamic unificat și-au canalizat energiile spre dezvoltarea socială și promovarea artelor. Arta țesutului covoarelor a fost deosebit de apreciată la curțile regale, iar covoarele orientale din această perioadă continuă să fie considerate apogeul meșteșugului artistic.

Țesutul covoarelor orientale

Odată cu ascensiunea la putere a selgiucizilor din Asia Centrală, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, a început o nouă epocă de aur a artei islamice. Datorită sprijinului generos al conducătorilor selgiucizi, artele – inclusiv țesutul covoarelor – au cunoscut o dezvoltare extraordinară. În Persia, unde exista deja o tradiție îndelungată în arta țesutului de covoare, desenele geometrice simple din trecut au fost treptat înlocuite de motive florale mai elaborate. Medalionul central a devenit unul dintre cele mai apreciate elemente decorative, regăsindu-se nu doar pe covoare, ci și în ilustrațiile din cartea sfântă a islamului, Coranul.

Însă arta țesutului nu se limita doar la covoare. Culorile bogate și modelele complexe jucau un rol important în viața popoarelor nomade, care trăiau în peisaje aride și sterpe. Comunitățile nomade își confecționau obiectele de uz zilnic – cum ar fi sacii mari de depozitare, care serveau drept „mobilă de bucătărie”, și păturile pentru acoperirea cailor și cămilelor – din materiale textile țesute sau nodate cu măiestrie. Aceste obiecte aveau atât o valoare estetică, cât și una practică și culturală, întrucât stilul de viață nomad impunea mobilitate, iar textilele îndeplineau simultan roluri utilitare și decorative.

Cu toate acestea, covoarele nu erau valoroase doar prin frumusețea lor, ci și ca o formă de securitate financiară pentru proprietarii lor. Atât pentru locuitorii orașelor, cât și pentru nomazi, covoarele jucau un rol esențial: reprezentau atât o sursă de confort în viața de zi cu zi, cât și un bun de valoare, care putea fi vândut cu ușurință la bazar atunci când era nevoie.

Comerțul european cu covoare a început, cel mai probabil, în secolul al XI-lea, după întoarcerea cruciaților din primele cruciade. Până în secolul al XIV-lea, covoarele orientale se răspândiseră deja în Europa și ocupau un loc important în artă. Pictorii italieni, de exemplu, erau încântați să reprezinte în operele lor covoare orientale bogat decorate, care deveniseră simboluri de statut pentru elita vremii. Nu era neobișnuit ca cele mai ilustre personalități, precum regina Elisabeta I, să fie portretizate pe fundaluri bogat ornamentate cu covoare orientale.

Unele tipuri de covoare au devenit atât de emblematice, încât sunt asociate cu numele unor pictori celebri. Covoarele Holbein, de exemplu, poartă numele renumitului pictor de curte Hans Holbein, ale cărui lucrări redau frecvent aceste modele.

Un alt tip de covor la fel de faimos este covorul Lotto, denumit astfel după pictorul italian din secolul al XVI-lea Lorenzo Lotto, ale cărui tablouri înfățișează adesea acest tip de covor.

Evoluția covorului oriental

Între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, în timpul dinastiei Safavide, arta covoarelor orientale a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Această perioadă a marcat apogeul țesutului de covoare, datorită libertății de creație de care se bucurau artiștii și pictorii de la curte. Desenele lor, de o complexitate impresionantă, erau apreciate nu doar în Persia, ci și în întreaga Europă.

Motivele sofisticate și culorile bogate ale covoarelor persane au avut o influență majoră asupra aristocrației europene a epocii, în special în Franța, unde cererea de bunuri de lux a generat un impact economic semnificativ. Conștient de faptul că prețul ridicat al covoarelor orientale importate avea un efect negativ asupra economiei naționale, regele Henric al IV-lea al Franței a încurajat înființarea unor ateliere locale, pentru a stimula producția internă de covoare.

Unul dintre cele mai renumite a fost atelierul din Chaillot, unde au fost realizate celebrele covoare Savonnerie. Aceste piese îmbinau tradițiile orientale cu elemente ale stilului baroc european și au devenit rapid preferatele familiei regale, datorită calității lor excepționale. Acestea erau atât de apreciate, încât Henric al IV-lea a emis un decret prin care doar curtea regală avea dreptul de a le comanda și de a le deține. Deși această măsură nu a eliminat complet importurile de covoare din Orient, covoarele Savonnerie ocupă un loc emblematic în istoria artei decorative europene.

Popularitatea covoarelor orientale a cunoscut un declin odată cu apariția stilului neoclasic, însă acestea au revenit în tendințe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Publicul călător din epoca victoriană era fascinat de bogăția culorilor și a motivelor ornamentale ale covoarelor orientale, care se armonizau perfect cu gusturile epocii. Clienții europeni aveau deseori cerințe specifice, solicitând includerea stemelor de familie sau a unor simboluri naționale în decorarea covoarelor. Aceste creații personalizate decorau palatele și reședințele aristocrației europene și implicau costuri considerabile.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a reprezentat un punct de cotitură în istoria covoarelor orientale. Pentru a răspunde cererii tot mai mari, producătorii de covoare au fost nevoiți să accelereze ritmul de fabricație, ceea ce a condus, din păcate, la o scădere a calității. Introducerea coloranților sintetici, cum ar fi anilina, a marcat o schimbare majoră: deși acești coloranți au fost inițial apreciați pentru nuanțele lor vii, s-a constatat rapid că aceștia se estompau în timp, afectând valoarea estetică și durabilitatea covoarelor.

Guvernul persan a încercat să interzică utilizarea coloranților sintetici prin implementarea unor reglementări stricte, însă aceste măsuri nu au avut un succes deplin. Cu toate acestea, numeroase ateliere tradiționale au continuat să respecte metodele autentice de producție. De exemplu, artizanii Bakhtiari din Valea Mahall din Chahar au folosit exclusiv materii prime de cea mai bună calitate și au refuzat categoric utilizarea coloranților artificiali. Lucrările lor rămân un exemplu remarcabil de păstrare a tradiției autentice în arta țesutului de covoare.

Deși fabricarea covoarelor persane a avut o importanță istorică uriașă, puține piese timpurii s-au păstrat pe teritoriul Iranului. Majoritatea acestora au fost exportate în Occident la sfârșitul secolului al XIX-lea sau au fost păstrate în moschei, de unde au fost ulterior achiziționate de comercianți. Cu toate acestea, începutul secolului al XX-lea a adus o renaștere a interesului pentru această artă, grație unor albume publicate, care conțineau reproduceri color ale celor mai celebre covoare orientale. Aceste lucrări au inspirat o nouă generație de țesători persani, marcând o perioadă de revitalizare a producției și comerțului cu covoare orientale – o tradiție care continuă să definească identitatea artistică a regiunii și astăzi.

Aruncați o privire la colecția noastră de covoare orientale!